logice

La început de an școlar, mai bine stăteam acasă

Este prima dată când respir uşurată în dimineţa primei zile de şcoală. Prima dată când nu m-am grăbit şi nu a trebuit să caut o cămaşă albă prin dulap… o încântare. Toţi tinerii sper să trăiască acest sentiment fantastic când se vor fi pregătit să fie studenţi. Mi-am dorit ca la prima festivitate de deschidere, la care nu mai sunt în rolul de elev, să fiu prezentă. Mi-am umplut mintea cu un entuziasm de neînţeles, pornind spre locul în care aproape am locuit 4 ani: să-mi revăd profesorii, colegii care au avut aceeaşi inspiraţie ca mine şi să miros aerul unui nou început de an şcolar.

În curtea şcolii, printre sutele de elevi, m-am simţit singura entuziasmată şi dezamagită în acelaşi timp că a trecut perioada în care aveam şansa să mă bucur prostește de o primă zi de şcoală. Singura într-o mare de suflete interesate de orice altceva mai puţin de revenirea în spaţiul educaţional. Singurele figuri mai cu speranţă în ochi erau cele ale bobocilor, clasele a IX-a şi a V-a, emoţionaţi de un nou început, dar care aveau să şi le piardă, probabil, mai târziu, în anii următori.  Oare am ajuns să nu mai găsim nicio bucurie într-o nouă zi de şcoală? Am ajuns ca şansa la educaţie să nu mai reprezinte o şansă? Societatea în care trăim, sistemul de învăţământ, niciuna nu mai reuşeşte să aducă un zâmbet pe faţa unor tineri? Elevii au devenit atât de dezinteresaţi, de superficiali? Îmi pun, poate alături de mai mulţi, o întrebare îngrijorătoare legată de ce s-a întâmplat cu tinerii şi de ce nu mai sunt atraşi de şcoală? Oare putem cumpăra educaţia de la magazin?

Mediul şcolar a devenit un concurs de styling pentru tinerele îndrăzdeţe, de mă întreabă lumea pe mine dacă am 18 ani împliniţi. Acum e vorba de o prezentarea a celei mai noi tehnologii, o popularitate indusă de mediul online şi de reţelele de socializare. Am venit la şcoală ca să ne dăm mari… Încerc să nu arunc cu vorbe fără să am un fundament, neştiind dacă sistemul educaţional sau involuţia aparentă a tineretului se fac vinovate pentru acest dezinteres grosolan.

În acelaşi timp, nu vreau să generalizez chiar atât de tare, deoarece sunt convinsă că sunt şi elevi care luptă să schimbe ceva şi să ofere încă o mână de ajutor junimii de a evolua, prin ambiţia, ideile şi creierul lor.

M-a uimit complezenţa cu care ne afişăm, zâmbetele false pe care le trimitem celor pe care mai târziu îi bârfim la colţ de stradă, profesorii pe care îi lăudăm excesiv sau îi blamăm fără motiv, impresiile cu care ne afişăm şi superioritatea pe care ne-o însuşim fără merit. Hai să nu facem praf şi această oportunitate (fie ea mai prăfuită, mai învechită, dar nu pierdută) a educaţiei pe care o mai avem în şcolile actuale – pentru că o putem schimba.

Deschid acum subiectul campaniei de conştientizare a lui John Cristea care a reuşit să strângă un numar considerabil de formulare completate, gata să fie centralizate, analizate, ca mai apoi să ofere schimbarea de care are nevoie sistemul educaţional în prezent, ca să nu mai mergem la şcoală cu feţele picate, să nu mai învinuim programa, ci să reuşim să acumulăm şi noi nişte informaţie, zic. 

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *